Ce vă doriți de la Noul An?
În primul rînd, pace în întreaga lume. Să-mi trăiască copiii şi soţia. Îmi mai doresc deplină reuşită la concertele ce le voi da împreună cu Filarmonica dirijată de maestrul George Georgescu în turneele prin Grecia, Finlanda, Suedia şi Marea Britanie. În sfîrşit, doresc ca fiul meu Mădălin Ion Voicu să poată cînta împreună cu mine, şi tot sub bagheta maestrului George Georgescu, dublul concert de Bach.
Publicat în „Magazin“ nr. 6
16 noiembrie 1957
Violonistul Ion Voicu ne împărtășește proiectele sale
L-am găsit pe Ion Voicu, a doua zi după înapoierea din turneul întreprins cu „Filarmonica“ exersînd de zor. În încăperea de alături, cei doi copii ai săi, Mădălin și Raluca, exersau și ei… ultimele jucării aduse de părinți din voiajul lor.
Convorbirea noastră s-a înfiripat repede, fără protocol.
– Exersezi mereu, fără întrerupere?
– În fiecare zi, ore întregi. Pentru un artist asta e totul. Fără muncă permanentă, continuă, nu poți să reușești nimic. Maestrul meu, David Oistrah, care nu mai are nevoie de nimic în carieră fiindcă a atins culmea, exersează zi de zi.
– L-ai văzut cu prilejul turneului?
– A fost cea mai mare surpriză și bucurie, cînd coborînd în gara Leningrad, l-am văzut pe peron. M-a ascultat atent, pentru ultima oară înaintea primului concert, și m-a sărutat pe amîndoi obrajii, urîndu-mi succesul pe care și-l dorește lui și lui Igor… Acum trebuie să-mi intensific pregătirile, fiindcă sunt în preajma unul nou turneu. În martie cînt în Grecia și Iugoslavia, iar la 5 aprilie am un recital la Londra. Voi cînta acolo din Mozart, Prokofiev, Isaye, Chausson…
– Și desigur „DUPĂ NUNTĂ“?
Voicu zîmbește. E prima lui compoziție, scrisă în urmă cu șapte ani.
– Da, și „După nuntă“, pe care o cînt de obicei la bis. Place publicului, oriunde aș cânta bucata asta; am să-ți fac o confidență: Lucrez în momentul de față la o suită pentru vioară… După Londra, voi cînta la Bruxelles unde concertul va fi dirijat de Mircea Basarab; voi fi solistul Filarmonicii belgiene și voi executa acolo concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski.
– Pleci tot cu Stradivarius-ul cu care ai cântat în Suedia?
– Da. Tot cu el. La Helsinki am fost invitat la televiziune, împreună cu soția mea și prima întrebare ce mi s-a pus a fost: „Cum a ajuns poporul dv. la acest grad de măiestrie?“ Am răspuns: datorită condițiilor create artei de regimul nostru, de partid și guvern, avem astăzi ceea ce vedeți. Am fost întrebat apoi, dacă vioara pe care cînt este vioara lui George Enescu. Am răspuns: am primit una din viorile marelui nostru Enescu. Cea pe care cînt acum e însă un Stradivarius oferit de guvernul țării mele… Răspunsul meu i-a făcut să se uite cu ochii mari; păreau că nu înțeleg: da, guvernul mi-a oferit această piesă care vă place atît!
– Tovarășe Voicu, știu că ați avut un mare succes, atît orchestra, dirijorii cît și dv. personal. Ce v-a impresionat mai mult din acest succes?
– Apariția în cabina mea a celui mai mare compozitor suedez, Atterberg, care mi-a spus, strîngîndu-mi mîna: „Sunt bătrîn și îmi urez să mai apuc să aud concertul meu cîntat de dv.“ Mi-a oferit partitura. I-o voi cînta la viitoarele concerte de la Stockholm.
– Altele?
– Da. Pentru noiembrie am contractat patru concerte în Suedia și patru în Finlanda.
Pe o măsuță din încăpere se află ziarele suedeze și finlandeze, cu cronici entuziaste despre George Georgescu, Ion Voicu, Mircea Basarab și despre Filarmonica „George Enescu“.
– Sunt mult prea entuziaste. Dar eu îmi dau seama că toate aceste laude, mă îndatorează: n-am ajuns încă la ceea ce cred că aș putea fi. Mai am de lucru. Mult chiar…
Em. DORNA
Publicat în „Magazin“ nr. 20
din 22 februarie 1958
GÎND PENTRU 1959
Am două dorințe: sănătate pentru mine și familia mea și putere de muncă, pentru a aduce țării mele mereu mai multe succese pe tărâmul artei.
ION VOICU
artist emerit al R .P .R .
publicat în „Magazin“ nr. 64-65
din 27 decembrie 1958
DE VORBĂ CU VIOLONISTUL ION VOICU
Stradivarius-ul lui Voicu a fermecat nu odată și pe iubitorii de muzică gălățeni. De aceea ori de cîte ori vine să-și dea concursul în cadrul Orchestrei simfonice de Stat Galați, talentatul nostru violonist este asaltat de prieteni, cunoscuți, admiratori. În asemenea condiții, deși ne cunoaștem, m-am gîndit că nu va fi ușor să-l „prind“ pentru a-i solicita un interviu. Iată însă că deunăzi, între două repetiții, am reușit să ne furișăm într-o cabină a teatrului pentru a sta de vorbă. Subiectul? Muzică, turnee, perspective. Deoarece tovarășul Voicu sosise la Galați pentru a concerta în cadrul Lunii prieteniei româno-sovietice, prima întrebare a fost:
– Ce ne puteți spune despre străluciții interpreți ai artei sovietice care ne-au vizitat țara cu prilejul Lunii marii prietenii?
– Concertele lui Emil Ghilels și Leonid Kogan au constituit cu adevărat două evenimente muzicale. Concertul în si bemol major pentru pian și orchestră și-a găsit în marele artist sovietic Ghilels un interpret ideal. În interpretarea lui Ghilels muzica lui Ceaikovski a trăit o viață de o intensitate neobișnuită. Nici nu s-ar putea închipui o mai convingătoare redare a contrastului dintre elementul dramatic monumental și căldura lirismului poetic din muzica ilustrului compozitor.
Despre Leonid Kogan aș putea spune mai mult decît faptul că l-am auzit. Cu valorosul violonist am fost coleg la clasa de vioară a lui Abram Ilici Iampolski, unul din cei mai mari profesori de vioară din lume. Pot spune că în primul rînd Leonid Kogan este un om sovietic, care, și-a transformat arcușul într-o măiastră unealtă mobilizatoare a construcției comuniste. L-am ascultat interpretînd împreună cu soția sa, Elisabeta Kogan, dublul concert de vioară, una din cele mai iubite lucrări a lui Bach. Plin de temperament, în spiritul bunelor tradiții violonistice a redat apoi concertul de Beethoven și, în sfîrșit, plin de dinamism a cucerit publicul cu concertul de Haciaturian. Un strălucit succes l-a obținut Kogan și cu recitalul dat la Ateneu, unde a interpretat o Sonată de Brahms, o Partită solo de Bach, Poemul de Chausson, lucrare de o excepțională supleță și apoi o serie de miniaturi de mare succes.
În numele soliștilor români am mulțumit oaspetelui drag pentru clipele de înaltă desfătare pe care ni le-a oferit și care vor rămîne ca eveniment artistic de neuitat în viața noastră muzicală.
– Recent ați întreprins, împreună cu Filarmonica de Stat „George Enescu“, un turneu prin țară. Am dori să împărtășiți cititorilor noștri cîteva impresii din orașele pe care le-ați vizitat.
– Într-adevăr, sub bagheta maestrului George Georgescu și a lui Mircea Basarab, Filarmonica a dat concerte cu un program variat, avînd ca solist pe Valentin Gheorghiu, Vladimir Orlov și pe mine. În programul turneului mi-a revenit să cînt la Petroșani, Brad, Reșița, Cîmpia Turzii și Hunedoara. Peste tot un public nou, entuziast.
– După cîte știm, nicicînd în trecut nu s-a petrecut un asemenea eveniment muzical. Nu-i așa?
– Așa-i. Turneul Filarmonicii este primul de această natură în cei nouăzeci de ani de existență a sa. Acest lucru reprezintă, în condițiile regimului nostru, cînd milioane de oameni ai muncii își însușesc bunurile culturii, un fapt tot atît de firesc ca și turneul unui teatru dramatic. Am întîlnit în aceste centre muncitorești un public care intră în sălile de concert venind adesea direct de la muncă. Dar cîtă sete de a cunoaște comorile muzicii clasice, românești și străine, cît respect pentru artă, cîtă dragoste pentru noi, interpreții.
Am avut ocazia să discut după concerte cu muncitorii, inginerii și tehnicienii din fabrici, uzine și din mine. Am simțit o nespusă bucurie auzind cum oamenii muncii discută despre muzică, fac comparații între lucrările compozitorilor clasici și contemporani. Ba, mai mult, am avut prilejul să cunosc pe un tovarăș Enache, muncitor la Hunedoara, care-mi spunea că îi place mult simfonia I-a de Șostacovici, pe care o ascultă aproape zilnic acasă la pick-up. Mi-am dat seama că există un public nou, sănătos, care vine la concert nu pentru a-și etala luxul, ci pentru a te asculta cu drag, din inimă.
– Noua stagiune ați începuti-o prin concertul dat la uzina „Semănătoarea“, unde ați interpretat concertul în re major de Ceaikovski. Cum v-au primit harnicii muncitori de acolo?
– În dorința de a strînge mereu mai mult legăturile cu oamenii muncii și pentru a contribui la formarea unui public nou, muncitoresc, în rîndurile căruia să cultivăm gustul pentru muzica simfonică, noua stagiune a Filarmonicii „George Enescu” s-a deschis anul acesta la uzina de care ați amintit. Sub bagheta dirijorului Mircea Basarab, concertul s-a bucurat de un strălucit succes, oamenii muncii de la „Semănătoarea” mulțumindu-ne călduros pentru bucuria ce le-am făcut-o. Vom continua cu drag seria concertelor în întreprinderile bucureștene.
– Publicul gălățean apreciază mult arta dumneavoastră interpretativă și vă așteaptă cu plăcere în orașul nostru. Ce ne puteți spune la rîndul dumneavoastră despre iubitorii de muzică din Galați?
– Și mie mi-e nespus de drag să vin printre gălățeni. Este un public cald, entuziast. Aș veni cît mai des în orașul Galați, care de la o dată la alta, devine mai frumos, mai modern. Spre regretul meu însă, fiind foarte ocupat, nu-mi pot satisface această dorință ori de cîte ori aș vrea cu atît mai mult cu cît am bucuria să constat și creșterea măiestriei artistice a Orchestrei simfonice din localitate.
ؘ– Și acum cîteva perspective de viitor…
– La 2 noiembrie a.c., voi participa la deschiderea stagiunii Filarmonicii din Atena unde voi cînta concertul de Brahms. Apoi voi pleca la Constanținopol, unde voi da un recital din lucrările lui Brahms (Sonata), Bach, Chausson și alte piese. Reîntors în țară voi interpreta la 12 noiembrie, în cadrul Filarmonicii de stat „George Enescu” concertul de Brahms și apoi voi pleca în turneu în R. D. Germană și Elveția. La întoarcere în patrie voi veni cu drag și la Galați.
O caldă strîngere de mînă și convorbirea a luat sfîrșit. Nu înainte însă de a fi solicitat cîteva rînduri pentru cititorii ziarului nostru pe care, amabil. Ion Voicu le-a dat cu deosebită plăcere.
I. DINU
Publicat în „Viața Nouă“
12 octombrie 1959
IMPRESII DINTR-UN RECENT TURNEU
DE VORBĂ CU ION VOICU
Violonistul Ion Voicu a fost din nou în străinătate. Sau poate, după numeroasele turnee efectuate în această stagiune, ar fi mai nimerit să spunem că e din nou în țară. De data aceasta, se înapoiază din Anglia, de unde telegramele de presă ne-au adus vestea succeselor sale.
Convorbirea noastră are drept scop să scoată la iveală unele amănunte.
– Cîte concerte ați dat?
– Trei: două la Manchester și unul la Sheffield. Toate cu același program, aceeași orchestră, același dirijor. Programă: Simfonia spaniolă de Lalo. Orchestra: Halle, din Manchester. Dirijorul: Herman Lindars.
– Și… cum a mers?
– Orchestra este excepțională. Nici n-ar putea să fie altfel, cînd n are ea director pe sir John Barbirolli. Fiecare membru al orchestrei este un muzician de mare cultură și un tehnician desâvîrșit. Herman Lindars este un dirijor remarcabil. Datorită unui concurs special de împrejurări, el a fost anunțat în ultimul moment că urmează să conducă concertul și a reușit totuși să-l pregătească, deși nu a avut la dispoziție decît o unică repetiție de patru ore. Și să nu uităm că în program, în afară de Lalo, avea două lucrări pe care le dirija pentru prima oară: Rapsodia I-a de Enescu și Simfonia a II-a de Haciaturian.
Pe masa lui zăresc un teanc de ziare engleze. În fugă, desprindem cîteva frînturi de cronici: „Violonistul român Ion Voicu a fost revelația țării…“. „Cu o strălucită tehnică și o profundă sensibilitate, Voicu a pus în valoare toată bogăția melodică a operei lui Lalo“. „Jucîndu-se cu dificultățile, solistul ne-a oferit un adevărat regal violonistic… “. „Interpretarea sa plină de inteligență a străbătut de la un capăt la altul această lucrare, care i se potrivește atît de bine“. Pe scurt o apreciere cum și-ar dori-o orice artist.
În cronica din „Manchester Evening News“, un pasaj i-a făcut lui Voicu e plăcere deosebită; în acest pasaj criticul muzical al ziarului menționează că, numai cu cîteva zile mai înainte, îl ascultase pe David Oistrah și că acum recunoștea în interpretarea artistului nostru școala marelui violonist sovietic.
– Mi-a fost imposibil să-l întîlnesc pe Oistrah, ne spune Ion Voicu, deși se găsea în Anglia în același timp cu mine. Nu ne-am nimerit însă niciodată în același oraș… David Oistrah a întreprins acest turneu împreună cu fiul său, Igor. Au cîntat împreună dublul concert de Vivaldi și separat, David – concertul de Brahms, iar Igor – cel de Beethoven. Au avut un succes fenomenal! Regret din adîncul sufletului că nu i-am putut întlîni!… Tot astfel cum îmi pare rău că nu l-am putut întîlni pe sir John Barbirolli, care se afla pe atunci în Suedia. Ceea ce nu l-a împiedicat să-și pună la dispoziție locuința, pentru o recepție pe care mi-a oferit-o Herman Lindars. A fost un bun prilej pentru a cunoaște – sau a reînnoda vechi cunoștințe cu o seamă de personalități din viața muzicală a Angliei. O deosebită bucurie mi-a făcut-o aprecierea de care s-a bucurat Rapsodia lui Enescu. De altfel, marele nostru compozitor are foarte mulți admiratori în Anglia.
Convorbirea noastră ia sfîrșit cu întrebarea clasică:
– Proiecte de viitor?
– In primul rînd, o lungă serie de concerte în București și în țară. Apoi, un turneu de concerte și imprimări de discuri în R. D. Germană. Lunile de vară vor fi consacrate îmbogățirii repertoriului meu și pregătirii pentru cel de al doilea Festival internațional „George Enescu“.
NICOLAE MINEI
Publicat în „România liberă“
25 martie 1961
S-A ÎNTÎMPLAT LA 8 OCTOMBRIE
Iată-mă în fața unei întrebări foarte grele: „Care a fost pentru mine cea mai importantă zi a anului?”
O clipă memoria mă părăsește și nu rețin nicio zi importantă… Dar în minutul următor începe să se facă lumină. Zile după zile se înșiruie în fața ochilor în toată intensitatea lor, ilustrînd fiecare întîmplări de o însemnătate incontestabilă și unică.
Acum urmează greutatea cea mare: pe care să o aleg?
Să mă opresc la ziua de 24 mai, în care, împreună cu maestrul George Georgescu și orchestra Filarmonică de stat „George Enescu”, am cîntat la „Grosser Konzerthaussaal” din Viena, în cadrul festivalului internațional de muzică din capitala Austriei, cucerind publicul vienez? Aplauzele adresate orchestrei, dirijorului și solistului ei mi-au rămas vii în minte…
Sau să mă hotărăsc la ziua în care Filarmonicii de stat „George Enescu”, avînd la pupitru pe directorul ei și ca solist pe mine, i-a revenit cinstea – pe care doar orchestrele cele mai mari din lume au mai avut-o – de a deschide stagiunea de concerte la „Scala” din Milano, fapt ce va rămîne pentru totdeauna o minunată carte de vizită?…
Înseamnă să renunț la ziua care mi-a dat atîtea emoții și bucurii: 8 octombrie?
De altfel, pentru mine această zi are și o importanță particulară: este ziua mea de naștere. Așadar, la 8 octombrie eram la Londra și de dimineață am primit două coșuri de flori trimise de impresarul nostru și impresarul englez. Apoi, cîteva telegrame de felicitare. Am plecat la Bristol unde concertam seara. De-abia ajuns în marele centru industrial al Angliei, primesc la sala de concert o nouă telegramă. Eram convins că este trimisă de copiii mei, care pînă la ora aceea nu mă felicitaseră încă. Dar mari mi-au fost emoția și bucuria totodată citind conținutul micii hîrtiuțe, care exprima invitația orchestrei „Philarmonia” de a da un concert în capitala Angliei împreună cu reputatul dirijor Anatole Fistoulari. Era într-adevăr un frumos dar oferit de ziua mea…
V-am prevenit că sunt multe zilele ce mi se par importante.
Vă las dumneavoastră latitudinea să hotărîți care este cu adevărat cea mai însemnată.
Eu n-aș reuși niciodată să o aleg…
ION VOICU
Artist emerit
28 decembrie 1963
UN EVENIMENT ARTISTIC DE MARE RĂSUNET
AL III-LEA CONCURS ȘI FESTIVAL INTERNAȚIONAL „GEORGE FNESCU“
Interviu cu Ion Voicu, Artist al Poporului
În luna septembrie a acestui an se va petrece un eveniment de mare răsunet în viața artistică a Republicii Populare Române, eveniment care a stîrnit de pe acum ecouri largi în cercurile muzicale internaționale. Capitala țării va găzdui cel de-al III-lea Concurs și Festival internațional „George Enescu“. În legătură cu aceasta, reproducem mai jos convorbirea pe care a avut-o redactorul nostru, Al. Conu, cu violonistul ION VOICU, Artist al Poporului, membru în comitetul de organizare a Concursului și Festivalului.
ÎNTREBARE: Care este menirea Concursului și Festivalului internațional „George Enescu“?
RĂSPUNS : Instituit în anul 1955, printr-o Hotărîre a Guvernului Republicii Populare Române, Concursul și Festivalul internațional „George Enescu“ reprezintă un omagiu adus memoriei marelui artist-compozitor, violonist, pianist și dirijor – cu care, pe drept cuvînt, ne mîndrim.
Creația lui Enescu este una din contribuțiile poporului român la tezaurul culturii și artei mondiale. Sărbătorirea care are loc din trei în trei ani dă unor cercuri largi de oameni ai muncii posibilitatea să cunoască și să înțeleagă opera marelui muzician, să împărtășească bogatele și profundele simțăminte pe care ea le trezește. Desfătarea încercată de oamenii de artă care iau parte în mod direct, ca interpreți, la manifestările din Festival nu poate fi redată în cuvinte.
Totodată, Concursul oferă tinerelor talente din țara noastră și de peste hotare prilej de afirmare, de dovedire a sensibilității artistice și măiestriei de execuție în interpretarea unui repertoriu bogat și de mare valoare.
ÎNTREBARE: Cum s-au desfășurat edițiile anterioare ale Concursului și Festivalului?
RĂSPUNS: Prima ediție a avut loc în 1958 în Capitala patriei. Manifestările din cadrul ei au durat două săptămîni și au reunit un număr însemnat de concurenți. Au asistat, de asemenea, numeroase personalități de renume din lumea muzicală, printre care David Oistrah, Yehudi Menuhin, Halina Czerny Stefanska… Spectacolele prezentate în cadrul Concursului și Festivalului au fost admirate de aproape 20 000 de spectatori. Răsunetul stîrnit de această manifestare complexă a fost mare. El s-a văzut cu ocazia celei de-a doua ediții din 1961, la care s-au prezentat și mai mulți concurenți, iar numărul spectatorilor a fost de aproape 60 000. Bineînțeles că aceasta s-a datorat și condițiilor noi create vieții artistice în răstimpul dintre cele două ediții, prin construirea a încă trei săli de concert (Sala Palatului R.P.R., Studioul de concerte al Radioteleviziunii și Sala mică a Palatului R.P.R.). Printre oaspeții Bucureștiului în luna septembrie a acelui an i-am întîlnit pe dirijorii Sir John Barbirolli, Ghenadi Rojdestvenski, pianiștii Svialoslav Richter, Aldo Ciccolini, Annie Fischer, violonistul Leonid Kogan, cîntăreții Ivan Petrov, Dimităr Uzunov etc. Merită a fi menționat faptul că numeroase societăți de radiodifuziune – din Anglia, R. P. Ungară, Suedia, R. P. Chineză, S.U.A. și altele – au solicitat înregistrări de la concertele din cadrul Festivalului.
ÎNTREBARE: Ce ne puteți spune despre cea de-a treia ediție a Concursului și Festivalului?
RĂSPUNS: Concursul va avea loc între 5 – 20 septembrie, la disciplinele vioară, pian și canto. El va cuprinde trei etape. Juriul internațional va decerna un număr de 8 premii și mențiuni pentru fiecare disciplină în parte. Primele trei premii vor fi însoțite de o medalie de aur, de argint sau de bronz. Repertoriul competiției este mai bogat ca la edițiile anterioare, fiind incluse un număr sporit de piese de George Enescu și de compozitori români contemporani. Spre deosebire de anii precedenți, manifestările din festival vor avea loc nu numai în București, ci și la Iași, Timișoara, Cluj și în alte localități. Ele vor cuprinde concerte simfonice, recitale, spectacole de operă și balet concerte de muzică de cameră etc. Posturile noastre de radio și televiziune vor retransmite zilnic aceste manifestări.
ÎNTREBARE: Se anunță o participare largă a tinerelor talente?
RĂSPUNS: Da. Pînă în prezent, mai bine de 120 tineri muzicieni din 28 de țări au solicitat secretariatului Concursului și Festivalului buletine de înscriere la competiție. Zi de zi, continuă să sosească numeroase scrisori prin care se cer informații suplimentare cu privire la regulamentul Concursului și repertoriul muzical. Este și aceasta o mărturie a faptului că pregătirile concurenților pentru întrecerea din septembrie au început din vreme. Trebuie să spun că numărul tinerilor muzicieni din țara noastră care și-au manifestat dorința de a concura la cele trei discipline este foarte mare. Selecționarea lor s-a făcut în cadrul unor audiții ce au avut loc în mai multe localități și care au constituit un prilej de verificare a forțelor artistice. Printre cei selecționați se numără soliști care și-au început de curînd activitatea concertistică, studenți de conservator. Sub îndrumarea profesorilor și a unor personalități din lumea muzicală, ei lucrează intens la studiul repertoriului programat.
ÎNTREBARE: După cum ați arătat, edițiile precedente ale Concursului și Festivalului au permis publicului nostru să se întîlnească cu o serie de personalități din lumea artistică. Și ediția din 1964 va prilejui astfel de întîlniri?
RĂSPUNS : Bineînțeles! Vom avea în mijlocul nostru, ca oaspeți, un mare număr de muzicieni de renume. Unii dintre ei vor participa la buna desfășurare a Concursului ca membri în juriile celor trei discipline, iar alții vor lua parte ca interpreți la spectacolele din cadrul Festivalului. Menționez astfel pe Hans Sittner, președintele Academiei de muzică din Viena, Henri Cagnebin, președintele Federației concursurilor internaționale din Elveția, compozitorul sovietic Aram Haciaturian, Magda Tagliaferro (Brazilia), Ewa Bandrowska Turska (R. P. Polonă), violoncelistul Andre Navarra, violonistul A. Szeryng, dirijorii Zubin Mehta și John Pritchard, pianiștii Artur Rubinstein și Li Min Cean, Marchizul de Gontaut Biron (Franța), cîntăreții William Mc Alpin, Patricia Johnson, Miroslav Cangalovic și numeroși alți dirijori, soliști și cîntăreți de renume. De asemenea, și-au anunțat participarea la Festival Filarmonica din Viena în frunte cu dirijorul Herbert von Karajan și baletul Teatrului Mare din Moscova. Desigur că participarea acestor formații și muzicieni de mare valoare va contribui din plin la succesul celei de-a treia ediții a Concursului și Festivalului internațional „George Enescu“.
Publicat în „Munca“
12 iunie 1964
ARTISTUL POPORULUI ION VOICU
DESPRE YEHUDI MENUHIN
înainte de a vorbi despre artistul desăvîrșit care este Yehudi Menuhin, vreau să amintesc despre omul Menuhin pe care l-am cunoscut în București în 1946 și căruia îi păstrez o vie și neștearsă amintire. Împreună cu George Enescu a susținut în fața publicului românesc cîteva concerte rămase memorabile. Întîlnirea s-a transformat într-o prietenie caldă care a evoluat și s-a cimentat de-a lungul anilor, regăsindu-se pe diferite meridiane ale globului.
Menuhin, din nou oaspete al țării noastre, este unul dintre acei oameni rari care au intrat în legendă încă din timpul vieții. Vrăjitor al arcușului, interpret de o rară sensibilitate, el este astăzi cunoscut in lumea întreagă nu numai ca muzician subtil dar și pentru activitatea sa socială. El este astăzi un cetățean de onoare al întregii lumi, fiind ovaționat pretutindeni pentru neîntrecuta sa artă interpretativă.
Împreună cu orchestra „Menuhin Festival Orchestra”, înființată la cererea sa, în 1958, de către Rober Masters, el va interpreta în turneul pe care-l face în țara noastră lucrări de Bach, Beethoven, Haydn, Mozart…
Prezența lui Menuhin în țara noastră este un eveniment muzical de prim rang.
Publicat în „Munca“
22 martie 1969
CONCERT EXTRAORDINAR LA CASA DE CULTURĂ O SINDICATELOR DIN GALAȚI
MICROINTERVIU CU ION VOICU, ARTIST AL POPORULUI
Melomanii gălățeni au avut plăcerea de a fi primii spectatori ai foarte tinerei orchestre de cameră înființată și dirijată de artistul poporului Ion Voicu. Și iată că, astă seară, în sala de spectacole a noii case de cultură a sindicatelor din Galați orchestra va da primul concert.
– Care vor fi piesele pe care le veți oferi spectatorilor din Galați?
– Passacaglia de Haendel, Sarabandă, Gigă și Badinerie de Corelli, Anotimpurile de Vivaldi, Eine Kleine Nachtmusik – și simfonia nr. 33 în si bemol de Mozart. Un program superb. Nu ?!
– ….! Ce n-ați vrea să se știe despre dumneavoastră ca dirijor și despre orchestra pe care o conduceți?
– Că este alcătuită din muzicieni pasionați și răbdători, și că eu sunt infernal de exigent, că voi fi tot timpul cu ochii pe ei la acest prim examen pe eare-l vom susține.
– Care va fi surpriza pe care o veți oferi publicului gălățean ? (E, totuși o indiscreție permisă unui reporter).
– Aș vrea să le pot prezenta pe fiul meu, Mădălin. Se va întîmpla numai în cazul în care „bilanțul” săptămînii acesteia va fi edificator. (Mădălin Voicu, 17 ani. Cîntă cu tatăl său încă de la 14 ani. Este elev al școlii de muzică nr. 2 din București. Și are cîteva note mici la chimie și fizică. Deci credem că surpriza cea mare va fi mai mult a tatălui decît a publicului gălățean. Să sperăm totuși).
– Care va fi următoarea apariție în public?
– 11 ianuarie, la Brăila.
– Și următoarele?
– Mi-a făcut foarte multă plăcere invitația pe care am primit-o de la Casa de cultură a sindicatelor din Galați. Așa că suntem convinși că printre celelalte apariții în public ale orchestrei, foarte multe vor fi dedicate sindicatelor.
Publicat în „Munca“
21 decembrie 1969
5 ÎNTREBĂRI, 5 RĂSPUNSURI CU ARTISTUL POPORULUI ION VOICU:
„MĂ LEAGĂ O PUTERNICĂ AFECȚIUNE DE PUBLICUL BĂNĂȚEAN”
– Maestre Ion Voicu, îngăduiți-mi să vă urez bun venit la Timișoara. Și o primă întrebare: activitatea dv. ca dirijor al Orchestrei de cameră „București“ este tot mai intensă. Dirijoratul înseamnă pentru dv. o a doua pasiune sau un refugiu pentru anii cînd vioara nu va mai voi să vă asculte?
– La vioară se cîntă pînă la 75 de ani. Nu sunt dirijor pentru că mă gîndesc la un culcuș moale pentru bătrînețe, ci fiindcă această artă m-a pasionat de mic. Am dorit să fac pentru țară o orchestră da cameră, unică de altfel, al cărei dirijor să fie un solist. Pentru aceasta, am ales interpreții cei mai buni din diferite orchestre simfonice. Doresc ca orchestră să corespundă intențiilor mele.
– Pe firmamentul muzical românesc se întrezărește o nouă stea: Mădălin Voicu. Credeți în înzestrarea lui muzicală sau apariția sa într-o lumină atît de favorabilă se datorează strălucitei faime a tatălui său?
– Cînd l-am dat să învețe, nu m-am gîndit la nimic. L-am îndemnat să facă muzică. Vreau să pregătească vioara, dar în forul meu intim îl doresc un bun dirijor. Sper să fie un muzician complet. Pentru un bun dirijor, trebuie să fii în primul rînd un bun violonist. Bernstein este un mare violonist și un dirijor de aceeași talie. La noi în familie există o lungă tradiție în acest sens. Ce va face Mădălin rămîne de văzut.
– Se spune că singura asemănare dintre un chirurg și un violonist este aceea că și unul și celălalt trebuie să aibă o mînă sigură. Credeți că datorați cariera dv. muzicală mîinilor dv.?
– Bineînțeles. Dar nu numai unei singure mîini. E adevărat, mîna dreaptă este cea mai importantă, dar fără stînga n-o scoți la capăt. Și apoi să nu uităm talentul, fără de care nu faci nimic. Dacă însă te bizui numai pe calitățile native ești pierdut. Un artist fără cultură este un cîrpaci. Publicul și arta nu iartă.
– Se pare că repertoriul dv. de violonist este alcătuit aproape în exclusivitate din piese clasice. Sunteți puțin conservator?
– Bach, Mozart, Șostakovici, Beethoven etc. Am cîntat și muzică modernă, muzică suedeză, muzică finlandeză, dar drept să spun nu mă omor mult după ea. Acum 10 ani mi s-a părut mult mai interesantă decît astăzi. De altfel, în tot occidentul, nu se mai cîntă asemenea compoziții. Am revenit la prima dragoste: piesele marilor compozitori ai lumii, care nu numai că plac, dar care îți dau garanția valorii, a permanenței.
– Bănățenii, în general, sunt foarte orgolioși. De aceea se întreabă dacă revenirile dv. spre Timișoara se datorează unei anumite afecțiuni pentru viața noastră muzicală, pentru orașul nostru, pentru noi înșine?
– Cred că vă este cunoscut faptul că am dat primul concert cînd s-a înființat filarmonica dv. Cu alte cuvinte, am fost primul ei solist. De atunci, toate turneele în țară le-am făcut cu Mircea Popa. Mă leagă o puternică afecțiune de publicul bănățean, mă impresionează căldura și receptivitatea sa. Dacă vin așa de des la Timișoara, o fac din dragoste și plăcere.
ION MARIN ALMĂJAN
Publicat în „Drapelul Roșu“
4 aprilie 1971
UN PUBLIC ADMIRABIL
Microinterviu cu ION VOICU, Artist al Poporului
Casa de cultură a sindicatelor din Bacău – instituție pe programul căreia apar tot mai mult numele unor personalități marcante ale vieții noastre științifice și culturale – a găzduit Concertul orchestrei de cameră „București“, colectiv tînăr, care s-a impus însă cu vigoare în peisajul concertistic al țării. Dirijor și solist, cunoscutul interpret Ion Voicu. În programul serii: Benedatto Marcello, Haydn, Vivaldi și Alfred Alessandrescu. După concert, maestrul Ion Voicu ne-a împărtășit cîteva impresii:
– Sunteți, în ultimul timp, un oaspete așteptat al caselor de cultură ale sindicatelor. Aici – la Bacău – ați cîntat pentru prima dată. Cum apreciați „dialogul“ între public și interpreți?
– Am cîntat în fața unui public admirabil, receptiv, ceea ce a făcut să se simtă în sală acea căldură fără de care interpretarea, oricît de perfectă ar fi, rămîne rece, lipsită de viață, de comunicare. Atenția cu care am fost urmărit denotă o cultură muzicală a publicului, o anumită predilecție pentru muzica simfonică. Este un merit al sindicatelor care au reușit să cultive în rîndurile spectatorilor interesul pentru acest gen de muzică. Spectacolele pe care le-am susținut în casele de cultură ale sindicalelor m-au convins că nu numai spectacolele de muzică ușoară umplu sala pînă la refuz și că muzica simfonică are un cerc din ce în ce mai larg de auditori.
– Știu că intreprindeți, împreună cu orchestra, turnee în Italia, Elveția, R. F. a Germaniei. Pînă atunci, în ce case de cultură ale sindicatelor sunteți așteptat?
– Itinerariul nostru artistic este foarte bogat. Am fost invitați de sindicatele din Suceava, Piatra Neamț, Galați, Timișoara, Sibiu și Cluj. Am primit, de asemenea invitația să luăm parte la festivitățile inaugurale ale Casei de cultură a sindicatelor din Buzău, aflată în momentul de față încă în construcție.
Publicat în „Munca“
23 noiembrie 1971
PREFAȚĂ
După lungi meditații și meticuloase documentări, am preluat conducerea Filarmonicii de Stat „George Enescu“, încredere ce mi s-a acordat și care sper să nu o dezmint cu nimic.
Deși de 25 de ani împart bucuriile și necazurile acestei instituții, trebuie să recunosc că nu am vizat niciodată o asemenea funcție, deci nu consider noua mea calitate decît ca o misiune de integrare a valorii mele, ce vine să se alăture valorii existente a Filarmonicii, încercînd să adauge încă un strop la prestigiul și gloria pe care această instituție, ce numără peste 100 de ani, constituită de străbunii noștri cu mari eforturi și dăruire, o are deja bine stabilită.
Acest for suprem al artei muzicale românești, conform tradiției lui, trebuie să urce pe treptele cele mai înalte ale artei, așa cum înaintașii noștri s-au străduit să o facă, așa cum Filarmonica o merită și cum noi o dorim.
Știm că toți conducătorii acestei înalte instituții, printre care ne mîndrim să enumerăm pe artiștii poporului George Georgescu și Constantin Silvestri, au depus tot elanul și forța lor creatoare în slujba muzicii.
Acest fapt mă obligă și pe mine să-i închin toate puterile mele, în dorința cinstită de a ridica această artă pe piscuri înalte.
Trebuie să recunosc că Filarmonica a trecut printr-o criză ce se ivește uneori într-o instituție de artă. Dar acest fapt nu face decît să ne întărească mai mult, pentru a ne autoredresa, pornind spre țelurile noastre însuflețiți de o nouă forță spirituală.
Descoperind micile lacune ce s-au creat, purcedem la eliminarea lor cît mai rapidă. Calitatea muzicală, sonoră, a orchestrei filarmonice, se va îmbunătăți prompt. Chiar pot spune că roadele au fost observate deja de melomani, în ultimele două concerte.
Dispunem de capacități artistice admirabile cu care se pot realiza lucruri mărețe! Atît corul, cît și orchestra filarmonică, întrunesc elemente deosebite, talentate, iar tinerii integrați sunt absolvenți străluciți ai conservatoarelor noastre. Deci nu trebuie decît o muncă plină de conștiinciozitate și dăruire, pentru a perfecționa expresia muzical-orchestrală. Sperăm și dorim să ajungem la o realizare superlativă!
Încă o primă acțiune soluționată a fost reluarea imediată, așa cum o cerea tradiția, a transmisiunilor radiotelevizate ale concertelor Filarmonicii bucureștene, ce poartă numele celui mai ilustru muzician al țării: GEORGE ENESCU.
Ce ne rămîne de făcut este perfecționarea repertoriului și a programelor. Această schimbare, însă, nu poate fi la fel de rapidă, programele concertelor fiind deja stabilite. Trebuie așteptată stagiunea viitoare, cînd ne vom strădui să asigurăm și o participare mai mare a unor mesageri de frunte ai artei interpretative dirijorale și solistice.
Și acum, în final, permiteți-mi o destăinuire: pe cît sunt de obișnuit cu ușurință să las strunele să vorbească, pe atît îmi vine de greu să-mi exprim gîndurile în cuvinte. N-am căutat vorbe mari, – și uneori fără fond –, am încercat doar să vă expun cîteva idealuri și fapte împlinite.
La sfîrșitul acestui modest concert, dați-mi voie, în „cadenză“, să vă asigur că sincera mea dorință este de a încerca tot ce îmi va sta în putință să găsesc soluțiile cele mai armonioase, pentru a mulțumi pe muzicieni, pe toți auditorii țării și publicul constant și fidel concertelor Filarmonicii de Stat „George Enescu“.
Ion Voicu
Directorul Filarmonicii
„George Enescu“
6 aprilie 1973
PUBLICUL ESTE ACELAȘI, NUMAI ARTISTUL E ALTUL
Între un turneu solitar în Brazilia și unul colectiv în Bulgaria, artistul poporului Ion Voicu poate fi găsit cîteva ore pe zi in biroul de director al Filarmonicii „George Enescu“. Este greu să stai de vorbă, ședințele se țin lanț: planul de colaborare cu Radiodifuziunea, festivalul „Enescu” din toamnă, iminenta plecare la Sofia, un dirijor străin care vrea să-și ia rămas bun, candidații pentru orchestră, pentru că noul director a obținut mărirea substanțială a numărului de coarde…
– Cum rezistați ca virtuoz la acest ritm birocratic?
Privirea se miră, întrebarea nu pare să se justifice:
– Dar n-am întrerupt nicio clipă studiul.
– Cîte ore pe zi?
– Ăsta e un secret. În orice caz, nu mai puțin de trei. De la nouă la douăsprezece, în fiecare zi, cînt.
– Vă găsiți refugiul în aceste exerciții?
– Uneori îmi găsesc refugiul aici, (arată spre birou).
– Diferă publicul brazilian de publicul din alte părți?
– E un public latin, cel mai entuziast pe care l-am cunoscut. N-aș putea zice că a fost cel mai mare succes al meu, dar am văzut publicul cel mai entuziast.
– Ziarul „O Globo“ scria: „Voicu e extraordinar. Voicu și Stradivarius-ul său au cucerit sala “. De cînd aveți acest Stradivarius?
– De șaptesprezece ani. Statul mi l-a cumpărat din Elveția.
– Depinde succesul unui artist de publicul întîlnit?
– Obișnuiesc să spun: publicul este același, numai artistul contează. De la un grad de măiestrie în sus, un artist trebuie să înmoaie și pietrele. Artistul nu are scuze. Prezența lui trebuie să nici nu se facă „simțită“ pe scenă.
– Compuneți în timpul liber?
– Am compus mai de mult, dar niciodată n-am sacrificat vioara pentru asta. Iar acum nu pot sacrifica nici munca de director. Compoziția e pe locul trei.
– Ce intenționați ca director?
– Să readucem Filarmonica la nivelul tradiției sale glorioase. La anul vom face primul turneu în America. Mărim orchestra, îmbunătățim repertoriul.
Publicat în „Argeș“
1 iulie 1973
FASCINAȚIA VIORII – DE VORBĂ CU ARTISTUL POPORULUI ION VOICU
– Vioara reprezintă de fapt pentru mine totul. Dacă, din cînd în cînd, mă găsesc la pupitrul unei orchestre, ca dirijor, înseamnă doar o dorință de a-mi îmbogăți cunoștințele. A dirija presupune studiul unei partituri, presupune să faci și altceva în afară de vioară. Iar eu, ca orice om, după 40 de ani, mai vreau să fac ceva. Începutul a fost orchestra de cameră „București“…
– Care de altfel a și început să devină celebră.
– „Meseria“ de solist este mai grea ca cea de dirijor. Iar cel care m-a indemnat să creez acea orchestră de cameră a fost Yehudi Menuhin, cu orchestra sa. M-a impresionat ideea și am început să adun cele mai bune elemente din București, concertmaistrul de la radio, de la Operă, filarmonică și iată orchestra.
– Aceste individualități asigură valoarea formației?
– Nu numai ele. În primul rînd, contează munca extraordinar de intensă. Noi lucrăm de doi ani și am dat doar cinci, șase concerte. Dar am convingerea că în următorii doi ani vom ajunge cu adevărat, cunoscuți în lume.
– Activitatea de dirijor vă oferă satisfacții apropiate de cele ale solistului?
– Pentru mine, tot vioara rămîne marca satisfacție. Am muncit foarte mult, și muncesc și acum. Așa ar trebui să facă și băieții care ne urmează. Că nu prea avem violoniști tineri băieți. În ce mă privește, am muncit, nu mă gîndeam decît să cînt, să învăț, și iată rezultatul… Ani de muncă zilnică. La vioară, dacă nu cînți o zi, două, se cunoaște, o simte și publicul. La dirijat, merge, citești, studiezi. Noi însă suntem ca sportivii, trebuie să te antrenezi zilnic. Oricum, meseria este grea.
– Vă recunoașteți un maestru?
– David Oistrach, profesorul cu care am învățat și mi-am dat aspirantura la Moscova. Este omul care mi-a dat aripi și în momentul în care mi-am terminal studiile cu Domnia-sa mi-am început și „cariera“ internațională, în 1956 – 1957, Londra, New-York, Tokio, Paris și cine le mai știe.
– N-ați participat niciodată la concursuri?
– Le-am detestat totdeauna. De altfel, toți soliștii care au ajuns la un anumit nivel ocolesc concursurile. Un concurs presupune o zi bună, depinde de dispoziția ta, a juriului.
– Satisfacții, desigur, au fost multe.
– La primul concert, aveam 16 ani și poate de aceea nu-l voi uita niciodată. Sau primul concert la New York, cînd în sală se aflau David Oistrach, Jascha Heifetz și alți „mari“. A fost o sărbătoare a spiritului și inimii. Mai țin minte un concert la Belgrad, unde au fost nevoiți să vină pompierii, să scoată lumea din sală, că nu mai plecau. Rămîn ca momente unice concertele cu acel mare om și șef de orchestră, George Georgescu, fie în țară, fie în străinătate. Și cîte n-ar mai fi. Titlul de artist al poporului este cea mai mare cinste, care i se poate da unui artist. Este recunoașterea unei munci de mulți ani. Sunt mîndru de el. Mă simt obligat față de acest pămînt, de glie, de oamenii de la care se trage tot ce este în mine.
– Aveți și compoziții?
– Da. Dar nu le-am scos încă la lumină. Acum lucrez la un divertisment pentru orchestra mea de coarde. Am compus o sonată pentru vioară, lucrări mai mici, pe teme românești.
– Băiatul Dvs., cu care ați și concertat, pare că vă urmează…
– Nu știu ce va face – vioară, dirijat, cîntă și la ghitară, și cu vocea, are o orchestră de jazz, dar vom mai vedea… Eu nu-l influențez. El vede cît muncesc eu, iar tineretul e ceva mai puțin ambițios. Dacă îi place ghitara, să facă, dar s-o facă bine.
– Ce sfaturi dați tinerilor?
– Cel care vrea să facă vioară, muzică în general, să-și ia gîndul de la foarte multe plăceri, să înceapă, de mic, cu un profesor bun. Să muncească și să aibă încredere. Astea fiindcă sper că nici peste 10 – 15 ani cultura muzicală nu va însemna numai jazz și pop. Deși este nevoie și de aceasta.
Agneta Holzer
Publicat în „Orizont“
8 iunie 1982
ZAMFIR
Zamfir este una din marile valori artistice ale țării noastre care ne reprezintă de ani și ani, cu mare succes, pe scenele lumii. Pentru mine, a fost o reală bucurie să văd în străinătate afișele concertelor lui. Am citit cronicile spectacolelor lui șj m-am bucurat de superlativele meritate cu care este apreciat. Zamfir nu este un simplu rapsod. El este un muzician în adevăratul sens al cuvîntului, cu studii muzicale serioase. Foarte curînd vom fi alături în același concert, în S.U.A., în octombrie al acestui an, cîntînd eu în partea I, iar el în partea a II-a, amîndoi în compania orchestrei din Baltimore, dirijată de Sergiu Comissiona. Așadar, trei prezențe românești pe aceeași scenă. Sperăm să fie un concert de success. Va fi pentru prima oară cînd cînt cînt pe aceeași scenă cu Gheorghe Zamfir și este, fără îndoială, pentru mine, un prilej de bucurie.
Principala calitate interpretativă a lui Zamfir aș spune că este extraordinara lui capacitate de a «acapara» publicul. Apoi, o remarcabilă știință în a-și alege repertoriul, alăturînd piese de virtuozitate pieselor clasice (Bach, Mozart)“.
Ion Voicu
16 februarie 1983
CU ION VOICU LA ÎNTOARCEREA
DINTR-UN TURNEU PESTE HOTARE
– Stimate maestre Ion Voicu, v-ați întors recent dintr-o călătorie „profesională“ peste hotare. Vă rugăm să ne spuneți cîteva lucruri despre itinerarul, scopurile și rezultatele ei.
– M-am întors nu demult din Anglia și Austria. Această călătorie are într-un fel o semnificație deosebită. Pe de o parte, pentru că am luat parte, ca membru al juriului, la invitația personală a lui Yehudi Menuhin, la primul concurs internațional de vioară „Yehudi Menuhin“, ce se va desfășura de acum înainte din doi în doi ani în capitala Marii Britanii. Iar pe de altă parte, pentru că m-am simțit întotdeauna foarte bine cîntînd în fața publicului vienez.
– De ce?
– Poate fiindcă austriecii sunt mai apropiați temperamental de noi, românii, au un fel asemănător de a simți muzica. Într-o sală de concert austriacă regăsesc ceva din atmosfera Ateneului nostru.
– Să ne întoarcem la Londra. Care a fost nivelul tinerilor noștri concurenți?
– Ca întotdeauna, foarte bun. Faptul că numai Dinu Bilciurescu a obținut Diploma specială a juriului și aprecierea deosebită a lui Yehudi Menuhin se datorează doar împrejurării că eșantionul de copii chinezi (pentru că „Yehudi Menuhin“ este un concurs destinat tinerilor violoniști de la 7 la 20 de ani) a constituit o adevărata revelație, adjudecîndu-și, pe bună dreptate, mai toate premiile. Așadar, concurența a fost foarte serioasă. Cu toate acestea, pentru Dinu Bilciurescu, la cei 12 ani ai săi, rezultatul obținut este excelent. Evident, satisfacția mea este cu atît mai mare cu cît el este și elevul meu.
– În ultima vreme, școala muzicală românească se dovedește a fi în cea mai bună formă. O salbă de premii internaționale, obținute la concursuri de interpretare, încununează activitatea foarte tinerilor noștri muzicieni. Care credeți că ar fi explicația acestei „explozii“ de talente?
– „Explozia“ de care vorbiți este de fapt permanentă. Suntem un popor care naște numeroase talente. Așa am fost dintotdeauna și nu numai în muzică. Nou este poate faptul că aceste talente au în mai mare măsură posibilitatea să se confrunte în astfel de competiții. Avem o școală de vioară excelentă, moștenită, firește, de la George Enescu. E un fapt recunoscut de către mulți muzicieni de talie mondială. Pe tradiția franceză, reprezentată de Enescu, s-a grefat școala sovietică la care s-au format mulți violoniști de după război, printre care și Ștefan Gheorghiu și eu, de pildă. Această combinație de metodă a dat, cum se vede, rezultate deosebite.
– Socotiți așadar că actuala formulă a învățămîntului artistic de la noi asigură o dezvoltare corespunzătoare acestor talente?
– Desigur că se face foarte mult la noi pentru acești copii talentați care muncesc enorm pentru a-și sluji talentul. E nevoie însă de încă mai multă preocupare din partea noastră, a tuturor celor din acest domeniu, pentru a le asigura o formație echilibrată din punct de vedere artistic, pentru a-i ajuta să nu-și irosească forțele, să nu obosească prematur. Și, în acest sens, aș vrea să spun un fapt care poate că o să contrarieze: găsesc că e o greșeală scoaterea în public a micilor violoniști sau pianiști, ș.a.m.d. de talent la o vîrstă cînd ei încă nu sunt pe deplin formați, cînd singura lor preocupare trebuie să rămînă studiul. Statutul de vedetă precoce este, cred eu. profund dăunător.
– Această problemă a formării tinerilor muzicieni pare să vă preocupe în mod deosebit. Este adevărat?
– Da. Am o pasiune mai veche pentru descoperirea și îndrumarea celor tineri. Îmi place să încep eu studiul viorii cu un copil. Țin mult la un principiu: acela de a-i pune eu vioara în mînă, de a o lua de la alfabetul viorii. Și cred că nu greșesc. De altfel, rezultatele încep să se arate în ce-i privește pe cei foarte tineri. Mă gîndesc la Dinu Bilciurescu.
– Pe care nume mizați îndeosebi?
– Mihaela Martin și Liliana Ciulei sunt, fără îndoială, două violoniste de talent și de perspectivă. Apoi, mizez pe acest băiețel de 12 ani despre care a tot venit vorba în discuția noastră (poate cam mult!) și pe Milena Toma.
– Cine este Milena Toma?
– O vedeți în camera de alături. Se pregătește de studiu.
Într-adevăr, alături, o fetiță înăltuță, cu trăsături vioaie și plăcute și pe care o crezusem nepoata maestrului Voicu, încearcă de mai multă vreme, în surdină, corzile viorii.
– Iată povestea ei: Acum un an și jumătate, cînd Milena avea 6 ani și ceva, mi-a fost pur și simplu adusă acasă tocmai din Africa de Sud de către părinții ei. Tatăl este de origine română, iar mama – iugoslavă. M-au implorat s-o ascult și s-o pregătesc pentru concursul de intrare în școala de vioară a lui Yehudi Menuhin. Am ascultat-o și am înțeles din prima clipă că mă aflu în fața unui talent deosebit și am zis: copilul ăsta rămîne la mine. Și a rămas. A reușit prima la concursul pentru Menuhin dar și ea și părinții ei au dorit ca Milena să rămînă în România. Milena are acum 8 ani și cred că va fi o revelație.
(Am ascultat-o cîntînd. Un sunet ferm, avîntat, un aplomb cuceritor, o intonație perfectă, o evidentă plăcere de a cînta, un echilibru învederat. În rest, oră obișnuită de studiu. „Poziție fixă gamă! Mîna mai sus! Cotul! Mi, mi mai sus! Vibrează, vibrează puțin sunetul, apoi stingi…“)
– Cînd va „ieși în lume“ Milena Toma?
– Nu prea curînd. În orice caz, nu înaintea vîrstei de 10 – 11 ani. Pînă atunci, muncim.
– Dar uite că am nedreptățit călătoria dumneavoastră la Viena.
– Da, dar nu am fost numai la Viena. Acolo am cîntat cu orchestra Tonkunstler. Pe urmă am făcut un turneu la Linz.
– După cîte știm, publicul v-a apreciat în mod deosebit, ca și critica de specialitate.
– Într-adevăr. În general artiștii români sunt foarte bine primiți peste hotare. După cum spuneam, publicul vienez este de o calitate deosebită. Da, am avut succes.
Pentru că modestia maestrului Ion Voicu a curmat aici relatarea, o continuăm noi, prin intermediul cronicarilor muzicali care au fost martori la succesul său deosebit pe cîteva din marile scene ala Europei:
„Luxemburger Wort“: „Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski a fost executat solistic la un înalt nivel de către Ion Voicu. Intonație precisă, frazare dibace și plină de sensibilitate, virtuozitate gîndită, nicio tendință de sentimentalism emfatic, o puritate naturală și discretă a sunetului…“
„Grenoble“: „Niciun centimetru liber vineri seara pe băncile de la Saint-Jean (Grenoble) la concertul simfonic al Filarmonicii „George Enescu“ din București. (…) Aceasta s-a datorat în primul rînd interpretării solistului Ion Voicu, violonist de o impresionantă virtuozitate.“
„The New Herald“: „Un violonist român de o excepțională înzestrare, Ion Voicu, și lucrarea tînărului compozitor suedez Daniel Bortz au constituit momentele de vîrf ale celui de-al treilea concert susținut de Albany Symphony Orchestra la Albany’s Palace Theater. Interpretarea dată de Ion Voicu Concertului pentru vioară și orchestră de Mendelssohn a întrunit toate calitățile: o tehnică strălucitoare, comparabilă cu cea a lui Heifetz, intonație perfectă, superb simț muzical. Concertul din acea seară a fost, fără îndoială, pentru publicul din sală, cel mai bun dintre cele auzite în ultima vreme“.
Un mare violonist, un nume de reputație de mult internațională, Ion Voicu este însă, dincolo de toate acestea, o conștiință artistică.
TANIA RADU
Publicat în „Flacăra“
1 iulie 1983
CU ARTISTUL POPORULUI ION VOICU:
„UCENICIA NU SE TERMINĂ NICIODATĂ PENTRU UN ARTIST ADEVĂRAT !”
Artistul poporului Ion Voicu, solist al Filarmonicii „George Enescu“, somitate a artei interpretative românești, mesager al spiritualității poporului nostru în douăzeci de țări, de pe trei continente. Invitat al posturilor naționale de televiziune din Belgia, Austria, Franța, Anglia. Colaborator al cîtorva prestigioase case de discuri din Europa, dintre care la casa londoneză „Decca“ este angajat, de 15 ani, în exclusivitate, pentru concertele de vioară.
Cu prilejul unor concerte susținute la Lugoj (24 februarie) și la Timișoara (25, 26 februarie), concerte dirijate de Mădălin Voicu, am realizat acest interviu.
În dimineața zilei de 24 februarie telefonez la hotelul „Banatul“ și-i spun centralistei: „Vă rog, cu maestrul Ion Voicu“. Mi se face imediat legătura, fără să fiu întrebat de numărul camerei, sau să fiu „trecut“ prin recepție. După ce se interesează cam cît va dura întrevederea, maestrul Ion Voicu acceptă să ne întîlnim, „dacă va fi timp“, a doua zi, la Filarmonică, pentru „cel mult o oră“. Și repetă: „dacă va fi timp“. Așa stînd lucrurile, emoțiile mele s-au amplificat, gîndindu-mă că, „în cel mult o oră“, în jurul maestrului vor roi, cum se întîmplă, prieteni, colegi, admiratori, gazetari etc., plus telefoanele inerente. De aceea mă pregătesc sufletește (autotraining!) pentru un eventual eșec. Și mă mai gîndesc, obsesiv, cu tot autotraining-ul meu, că, în caz de rateu, redactorul șef nu mă va primi cu îmbrățișări pline de efuziune. Una peste alta, independent de voința mea, ajung la întîlnirea cu maestrul Ion Voicu cu vreo cinci minute întîrziere. Dar, fapt cu totul nesperat, îl găsesc singur, așteptîndu-mă, în frumoasa încăpere de primire a Filarmonicii. Maestrul este absolut calm, nu-mi reproșează întîrzierea, însă mă privește cu destulă neîncredere. (După ce am dus la bun sfîrșit acest interviu, mi-a spus: „Apare uneori un reporter și-mi pune niște întrebări idioate, de mă crucesc. De aceea sunt cam circumspect“). Interesîndu-mă cum se simte, îmi răspunde că nu extraordinar, deoarece nu i-a ieșit încă din oase frigul răbdat la Lugoj, unde, în sala de concert, complet neîncălzită, s-a stat în paltoane și cu căciulile pe cap. Încerc să-l consolez zicîndu-i că aici, la noi, la Timișoara, va fi cald în sală, mă străduiesc să-l binedispun cît de cît. Și, încetul cu încetul, reușesc…
– De cîte ori v-am văzut cîntînd, stimate maestre Ion Voicu, am remarcat, la dumneavoastră, întocmai ca și la alți mari instrumentiști, Pablo Casals, Yehudi Menuhin. Andres Segovia, spre exemplu că vă identificați cu vioara. Cum se explică această fuziune extraordinară între artist, între om și instrument?
– Îmi faceți un prea mare compliment comparîndu-mă cu acești monștri sacri. Și nu știu dacă eu aș putea intra vreodată în această galerie. Dar, în fine, să-ncerc să vă răspund. Fenomenul de care vorbiți mi se pare firesc în cazul unor mari muzicieni și este mai evident poate atunci cînd se cîntă la instrumente cu coarde. Această comuniune dintre om și instrument, care se instituie ca o vrajă, așa cum se întîmplă și la George Enescu, rezultă din harul artistului, la care se adaugă munca intensă, uneori supraomenească, neîntreruptă, de zi cu zi, de ani și ani… La mine, dacă spuneți că ați sesizat această identificare cu vioara, mai contează, probabil, și o tradiție de mai bine de două sute de ani o acestui instrument în familia mea.
– Ieri m-ați avertizat, în legătură cu convorbirea noastră, „dacă va fi timp“. Trăiți mereu o criză de timp?
– Timpul?!… Timpul, e adevărat, nu-mi prea ajunge. Și, din păcate, nu s-a inventat încă nimic spre a-l putea dilata după cum avem nevoie de el. Meseria asta a mea nu o poți duce fără un continuu efort de studiu, chiar dacă ai talent cu carul. Nu merge altfel. Și studiul înseamnă timp, mult timp. De fapt, e un lucru cunoscut, nu cred că are rost să insistăm asupra lui.
– Pentru că veni vorba, îmi suplimentați, vă rog timpul pentru acest interviu?
– O să mai vedem!
– Trăiți, așadar, o permanentă stare de asalt?
– Da, e un fel de asalt interminabil. La mine, dacă se întîmplă cumva să nu pot studia două, trei zile, a patra zi se simte groaznic. Iar atunci cînd schimb concertele, adică să zicem că la Londra cînt Ceaikovski, iar, la Paris, după un scurt interval de timp, cînt Paganini, trebuie să muncesc dublu decît în mod obișnuit, pentru a avea concertele în degete. Sunt, într-un fel, robul instrumentului. E o dulce robie, dar robie pînă la moarte. George Enescu spunea: „Cînd a pus mîna vioara pe tine, nu te mai lasă“. Îmi rămîne prea puțin timp pentru compoziție, pentru orchestra de cameră de care mă ocup.
– Ce compuneți?
– Am început o lucrare camerală, însă… n-am terminat-o…
– Motivul?
– N-am timp. Sunt atîtea de făcut, poate de trei ori mai multe decît înainte. Ni s-au triplat și normele. Pretențiile sunt astăzi mult mai mari ca altădată… Și nu știu dacă am să rezist în acest ritm.
– Să sperăm că veți rezista.
– Să sperăm. Dar, pentru asta, printre altele, ar trebui să fie măcar cald în sălile de concert, măcar atunci cînd cîntăm noi acolo. Să nu ne scumpim la tărîțe, cum, din nefericire, se întîmplă uneori…
– Vorbiți-mi despre anii dumneavoastră de ucenicie.
– Ucenicie?! Păi, după mine, ucenicia nu se termină niciodată pentru un artist adevărat. Asta, firește, implică și evoluția, și perfecționarea lui. Anii de ucenicie durează mereu, iar cine crede că a atins perfecțiunea și nu mai are nevoie să ucenicească, nu crede bine.
– Cine v-a pus, prima oară, vioara în mînă?
– Tatăl meu, care cînta și el la vioară. Nu împlinisem încă șapte ani. Am învățat după aceea cu un student de la Conservator și apoi am intrat la Conservator. Pe atunci, se făceau șapte ani de studii. Fiind „declarat“ avansat, m-am înscris direct în anul V.
– Ați fost considerat un student-minune?
– Nu-mi plac cuvintele astea… cum să le zic…
– Am observat, dar vreau să vă provoc.
– Hm… Nu știu dacă eu am fost copil-minune, sau student-minune. Ce știu e însă că, de multe ori, pleacă minunea și rămîne numai copilul. Eu n-am fost decît un student foarte serios, poate exagerat uneori, și-am avut șansa de-al avea ca profesor pe George Enacovici, un extraordinar pedagog. După un timp, o altă mare șansă, aceea de a învăța, la Moscova, doi ani și jumătate, cu David Oistrah. Și, nu în ultimul rînd, am avut și norocul de a avea o mamă de-a dreptul formidabilă…
– În ce sens formidabilă?
– Păi… noi suntem de la țară. Din Budești, de lîngă București. Vara, mama trebăluia mai mult prin curte unde și gătea. În mijlocul curții era un salcîm de care mama mă… lega, peste mijloc, cu vioara-n mînă. Nu puteam să fac nicio mișcare, decît să cînt atît cît credea ea de cuviință. Aveam cam șapte, opt ani. Și așa a început totul. După un timp, n-a mai fost nevoie să mă lege, pusese vioara definitiv mîna pe mine. Mama mea a fost omul care m-a pus pe picioare în viață, așa cum s-a priceput, însă știind bine ce vrea de la mine. Cîteodată, mă plîngeam că n-am vioară bună. Și mama îmi spunea că dacă muncesc din toate puterile, voi ajunge să cînt pe cea mai bună vioară din cîte există. Ceea ce s-a și adeverit. Cred că, în ce mă privește, ea a avut o intuiție deosebită. Altfel, cine știe dacă nu m-aș și pierdut, precum alți băieți talentați din satul meu, ajungînd cel mult lăutar de nunți.
– Ați cîntat la vreo nuntă?
– Nu. Niciodată.
– Nici la nunta dumneavoastră?
– Nici la nunta mea.
– Afirmarea ca solist, cum s-a produs?
– M-a descoperit Teodor Rogalschi și am început să cînt, sub bagheta lui, cu orchestra Radiodifuziunii Române. Am cîntat, tot atunci, și cu Ionel Perlea. Le datorez, amîdurora, enorm.
– Ce preferințe muzicale aveți?
– Eu cred că, la ora de față, un solist instrumentist nu trebuie să facă prea mult caz de preferințele sale. Astăzi, dacă ești invitat undeva să concertezi, te supui cererii. Este mai puțin important ceea ce oferi tu. Dar, pentru că este imposibil să nu avem preferințe, optez pentru clasici – Mozart, Brahms, Beethoven. Clasicii te formează cel mai bine, după opinia mea, ca artist. Prin rigoarea și prin marele echilibru al creațiilor lor. Cînd eram tînăr, cel mai mult îmi plăcea Paganini, pe care acum foarte puțini îl mai cîntă, din cauza marilor dificultăți de interpretare existente în lucrările lui. Am cîntat, de curînd, Paganini la New York și, fără lăudăroșenie, vă spun că americanilor le-a plăcut foarte mult, comparîndu-mă cu Jascha Heifetz. Dintre compozitorii români îl prefer pe George Enescu – Sonatele (pe care le-am imprimat și la „Decca“), George Enescu rămînînd, pentru mine, în toate privințele, alfa și omega muzicii culte românești.
– Ați avut și activitate pedagogică?
– Eu nu am timp să mă ocup decît de tineri foarte, foarte talentați. Așa s-a întîmplat, în ultima vreme, cu Doina Mangra de la Cluj-Napoca și cu Emil Ionescu de la Craiova, vlăstare de mare viitor în muzica românească. Am avut și o experiență pedagogică nemaipomenită cu Leana Toma, o fetiță de origine română, venită la mine tocmai din Africa de Sud și care, la vîrsta de șase ani, m-a uluit prin talentul ei. A fost prezentată și de Tudor Vornicu, la televiziune. Îi prevăd o evoluție eclatantă. La noi, la români, există un extraordinar rezervor de talente. În toate domeniile, nu numai în muzică. Există și o continuitate uimitoare a apariției acestor talente. Sunt pe deplin convins de marile resurse spirituale ale poporului nostru.
– Un exemplu al continuității de care vorbeați este și fiul dumneavoastră, dirijorul Mădălin Voicu.
– Da, și fiul meu, și fiica mea, care este pianistă, sunt talentați. Și n-aș vrea să par acum lipsit de modestie. Dar acesta este adevărul. Fiul meu a terminat Conservatorul la secția vioară. S-a dedicat însă muncii de dirijor, nevrînd să trăiască în umbra mea, ca violonist, să fie mereu comparat cu mine. A dirijat pînă acum vreo cincizeci de concerte, a luat și un premiu la un festival internațional din Italia, dar eu… evit să cînt cu el.
– De ce?
– Pentru mine, emoțiile unui concert în care ne producem amîndoi sunt, de fiecare dată, duble. Și eu sunt un om foarte emotiv. Deși, recunosc, a cînta împreună este o ipostază, cu partea ei plăcută, și pentru noi, și pentru public, sper.
– Cum se explică faptul că dumneavoastră nu ați participat la festivaluri internaționale competitive?
– Atunci cînd m-am afirmat eu, nu se organizau asemenea manifestări. Erau anii de după război. Apoi, cînd aș fi avut posibilitatea să particip, am considerat că, în condiții de competiție, din pricina emoțiilor, nu voi putea cînta așa cum doream, adică să mă exprim la maximum de posibilități interpretative.
– În afară de sălile de concert propriu-zise, cu un public meloman avizat, ați mai cîntat și în alte locuri? Într-o uzină, de pildă.
– Vă declar că sunt un pionier al concertelor ex-filarmonică. Am început, prin anii ’50, cîntînd în fața țăranilor, la Pecica, seara, pe prispa unei case, la lumina lămpilor cu petrol. Pentru muncitori, sau alte categorii de oameni ai muncii, am cîntat în incinta întreprinderilor de nenumărate ori. Întotdeauna m-au primit bine și m-au înconjurat cu multă căldură. Unii dintre ei, după astfel de contacte, au început să frecventeze sălile de concerte ale filarmonicilor. Sunt un susținător consecvent al unor asemenea manifestări culturale, dintre care unele au fost realizate chiar din inițiativa mea.
– De cînd durează legăturile dumneavoastră cu viața muzicală timișoreană?
– De prin anii 1946-1947, adică chiar de la începuturile carierei mele. Nu intenționez să măgulesc pe nimeni, dar întotdeauna m-am simțit bine în orașul acesta. Firește, în primul rînd, datorită tradiției muzicale foarte solide, de excepție, la care o contribuție însemnată a avut-o Mircea Popa. Mi-am făcut, în decursul anilor, mulți prieteni în Timișoara. Iar publicul timișorean este un public splendid, receptiv și foarte exigent.
– Pentru că sunteți celebru, spuneți-mi ceva și despre prețul celebrității.
– V-am spus la început: munca de rob. Și, desigur, nu numa atît. E un subiect mult prea tentant, însă nu mai am timp.
– Terminăm imediat.
– Orice artist de renume trebuie să fie pregătit și în acest plan. Să se autodisciplineze, să-și domine orgoliile, să nu se piardă cu firea, să nu-l îmbete succesul. Notorietatea, cînd duce la egocentrism, la autoadmirație fără margini, atrage după sine și o infirmitate sufletească. Or, artistul, pentru a-și exercita din plin, cu folos, rolul său în societate, mai cu seamă într-o societate a unui nou umanism, cum este cea din România de astăzi, trebuie să rămînă integru din punct de vedere moral.
– La ce aspirați acum, în acest timp al vieții dumneavoastră?
– La tot ceea ce am aspirat și pînă acum. Doresc să ofer oamenilor. prin muzică, momente de înălțare sufletească, de elevate satisfacții spirituale. Să nu uităm niciun moment, chiar dacă este un lucru arhicunoscut că rostul fundamental al artei este acela de a ne face mai buni mai înțelegători unii cu alții, mai sensibili la tot ceea ce ne înconjoară.
De la „cel mult o oră“ întrevederea cu maestrul Ion Voicu (cu unele inevitabile paranteze) a durat, în condiții optime, o oră și jumătate. O izbîndă neașteptată pentru subsemnatul.
