ION VOICU – MAGIA VIRTUOZITĂȚII
S-a stins din viață, în 24 februarie, încă una din personalitățile unei strălucite generații de muzicieni care, prin puterea talentului lor, ne-au oferit clipe de bucurie spirituală, ne-au purtat în zonele pure ale artei, dincolo de apăsările și frustrările unor timpuri vitrege.
Născut în 8 octombrie 1923 la București, Ion Voicu a manifestat încă din copilărie calități muzicale excepționale, începând studiul viorii la 6 ani și devenind în timp discipolul unor maeștri precum George Enacovici, Garabet Avakian, George Enescu și David Oistrah.
A debutat la 17 ani, cântând alături de Orchestra Radio, avându-l la pupitru pe Theodor Rogalski. A intrat în Orchestra Radio, apoi în cea a Filarmonicii bucureștene, urmând ca din 1950 să devină solistul acestui prestigios ansamblu.
Câteva importante recompense internaționale, sute de concerte și recitaluri, înregistrări la Radio și la Case de discuri, (Decca, Eterna, Heliodor, Electrecord), turnee în toată lumea, interpretări în țară și străinătate în compania unor orchestre, instrumentiști și dirijori de mare renume (George Georgescu, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sir John Barbirolli, Yehudi Menuhin, Andre Cluytens, Antal Dorati, Paul Klecki, John Pritchard, Karel Ancerl și mulți alții) îi aduc lui Ion Voicu celebritatea mondială.
Este invitat să facă parte din juriile marilor concursuri de vioară, „Ceaikovski“ – Moscova, „Bach“ – Leipzig, „Carl Flesch“ – Londra, Glasgow și „Sibelius“ – Helsinki.
În 1973, este numit directorul Filarmonicii „George Enescu“.
Activitatea violonistică a lui Ion Voicu s-a completat în 1969, când a înființat orchestra de cameră „București“ (formată din instrumentiști de elită) cu cea dirijorală, realizând și aici numeroase concerte remarcabile.
Încercarea de a-l defini pe interpretul Ion Voicu se concentrează asupra unor calități esențiale, care s-ar putea exprima prin termenii virtuozitate, popularitate, romantism.
Înzestrat cu un talent uriaș, el transforma orice apariție a sa pe scenă într-un spectacol al frumuseții performanței, al jocului cu jerbe sonore multicolore, dar și al puterii de a pătrunde imediat în inimile ascultătorilor prin acel glas violonistic unic, ieșit de pe strunele minunatului său „Stradivarius“.
Într-un repertoriu larg, de la Bach la Prokofiev și Enescu, accentul și preferințele sale s-au îndreptat spre Mendelssohn-Bartholdy, Bruch, Ceaikovski, Lalo, Sarasate și mai ales Paganini, cu care a debutat și pe care ni l-a redat de zeci de ori in concertele sale.
Ion Voicu va rămâne pentru noi virtuozul romantic, adulat de public, fermecător în dezvăluirea miracolului și secretelor artei violonistice hărăzite doar celor dăruiți de Dumnezeu.